Actiuni

Mihai Eminescu, mai actual ca oricând, mai necesar ca oricând.

În fapt, el este actual oricând, valoarea gândirii și muncii lui este universală spațial dar, mai ales, temporal. Dar mai mult, el, pentru noi românii din Dacia Mare, este ghidul, harta și busola în vremuri antinaționale, antiromânești, de disoluție identitară și culturală.

Vreau să evoc odată în plus valoarea și impactul lui imens în zona luptei naționale, identitare. A fost un luptător cu dragoste națională necuprinsă, respira dragoste pentru Neamul românesc și Patria lui. Dar o dragoste adevărată, responsabilă, neezitând să dojenească și să certe neamul din care face parte pentru greșelile lui, așa cum face un părinte iubitor. O maturitate încă de foarte tânăr, când alții abia experimentau risipirea în delicatețuri și vanități mai mult sau mai puțin superficiale.

Detractorii lui și dușmanii neamului nostru au încercat cu el o anumită tactică pentru a ni-l îndepărta din conștiința noastră. Au încercat din timpul vieții lui, reușind doar parțial, dar au tot continuat de atunci să ne prezinte doar latura lui literară, în special cea poetică, de altfel genială și aceasta, făcând eforturi mari să ascundă sau să înăbușe activitatea lui naționalistă de invidiat. De altfel, activitatea lui poetică în cea mai mare parte se concentrează după anul 1883, când în ziua fatidică de 28 iunie i se fabrică primul dosar de interdicție, prin care a fost scos din viața jurnalistică și politică pentru o mare perioadă de timp. Au dublat această mârșăvie cu alta mai josnică de ”acuzare” a lui de anumite suferințe fizice sau mintale, acum după multe studii și cercetări, dovedite ca închipuite sau pur și simplu minciuni.Totul pentru a-i degrada și întina personalitatea lui naționalistă și pentru a ni-l scoate din viața și conștiința noastră, el fiind atât o rădăcină cât și parte din trunchiul ființei noastre naționale multimilenare, lipsa lui slăbind mult această ființă. Această tactică a continuat și după trecerea lui la cele veșnice și continuă și azi, mai intensificată în vorbă și în faptă. Încet și treptat, dușmanii și trădătorii au apelat și la acuzații ici colo de extremism, de xenofobie și alte formule din acest nou limbaj de lemn. Iar, cu privire la opera lui poetică, nici aceasta nu mai e atât de genială, spun unii din aceștia deranjați de unele poeme, și încearcă să bage sub preș, de data aceasta, acele poeme de înaltă inspirație național patriotică, poate cele mai inspirate ale lui, în care se descoperă arderea lui sufletească pentru Neamul și Țara sa.

Scrierile lui publicistice-jurnalistice sunt de o înaltă valoare în mai multe domenii: investigații jurnalistice, sociologice, politice, de drept internațional și de teorie a statului. De altfel, el este și autorul unei teorii valoroase despre stat: statul organic.Este un fin, dar necruțător analist al istoriei și situației statelor europene.

Ca să conștientizăm curajul și ardoarea luptei lui naționaliste și să ne inspirăm din acestea, să observăm că la doar 20 de ani acest Om punea pe jar două imperii și în alertă două servicii secrete: Imperiul austro-ungar cu serviciul său secret, respectiv imperiul țarist cu serviciul său secret.

În 1870 publica, sub pseudonimul Varo, debutând în jurnalism, trei articole fulminante, cu mare impact, care au deranjat foarte mult imperiul austro-ungar. Subliniem că aceste articole au apărut în publicația românească ”Federațiunea” care funcționa chiar în inima Ungariei, în cel mai important oraș al ei, Pesta. Patronul român al acestei publicații era Alexandru Roman. Iar articolele extraordinare sunt: ”Să facem un congres”, ”În unire e tăria” și , mai cu seamă, ”Ecuilibrul”. Au stârnit furia ungurilor și a austriecilor și a intrat în vizorul serviciilor secrete austro-ungare care l-au urmărit toată viața. Articolul ”Ecuilibrul” reprezintă un studiu complex de geo-politică, Eminescu fiind pionier în acest domeniu. E o radiografie nemiloasă a imperiului în întreaga lui istorie. Și i-a prevăzut și sfârșitul. Abordarea, viziunea lui sunt și acum actuale, și sunt acum un material valoros de studiu. A fost primul și cel mai mare sociolog al timpului. Motive puternice pentru dușmanii patriilor și a națiunilor pentru a nu fi iertat. ”Federațiunea” nu a scăpat de represalii și de închiderea temporară.

Între 1872-1874 este student la Berlin, dar al doilea scop pentru plecarea la Berlin a fost pentru a-și îndeplini sarcina de secretar particular al șefului legației românești (la vârsta de 22 de ani!). Dar, în această calitate, era și cifrator al corespondenței legației cu Țara. Era astfel foarte informat cu tot ce se întâmpla, inclusiv cu afacerile derulate de statul român în străinătate, unele devenite notorii. Dar, tot în acea perioadă se afla la Berlin pentru un al treilea scop, și mai sensibil: avea o misiune, cel puțin discretă, încredințată de Theodor Rosetti, șeful legației românești (venită, posibil, de la regele Carol) de a studia în arhivele de la Konigsberg (actualmente Kaliningrad) tratatele europene în care erau vizate Țările Române.
Și un alt imperiu a fost deranjat de activitatea lui Eminescu. Astfel, el a intrat și în atenția serviciilor secrete ale Rusiei, din 1871, de la primul Congres al studențimii române de la Putna, când a fost și marea sărbătoare a mănăstirii, la 400 de ani de existență. Acolo Eminescu, vorbind despre rana românească, Basarabia și Bucovina, despre unirea lor firească cu Regatul, a avut un discurs extraordinar care se încheia cu ”Suntem români și punctum”.

Pe lângă scrisul său, Eminescu și-a riscat viața și libertatea și prin fapte și acțiuni, expunându-se riscului arestării pentru contrabandă și atentat la siguranța imperiului habsburgic. În 1875, când se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil și prin corupție, Eminescu, stabilit atunci la Iași, a trecut clandestin în Bucovina, având ascunse în bagajele sale câteva sute de exemplare din broșura editată în același an, ”Răpirea Bucovinei după documente autentice” redactată de Ion Slavici. În ea erau adunate documente-scrisori ale reprezentanților celor trei imperii care au comis această tranzacțiune odioasă. Apoi, cu ajutorul prietenului său din Cernăuți, Teodor Stefanelli, a trimis broșurile prin poștă persoanelor oficiale, oaspeților și organizatorilor evenimentului pregătit de austrieci cu ocazia împlinirii unui veac de la anexarea Bucovinei. Astfel, lumea europeană a aflat adevărul despre această tranzacție politică.

Realizăm că și atunci, ca și astăzi, adevărul (istoric) nu putea fi adus la lumină decât prin contrabandă, ilegal. Adevărul despre istoria noastră, despre crimele comise de alții împotriva noastră, adevărul despre holocaustul împotriva românilor, sunt adevăruri a căror mărturisire e clandestină sau chiar interzisă prin lege. Doar că, diferență importantă față de situația secolului 19, azi adevărul este interzis chiar în interiorul propriilor granițe. A devenit o marfă de contrabandă cu care, dacă ești prins, riști închisoarea conform legilor 217/2015, O.U.G 31/2002 (validată cu legea nr. 107/2006), legea nr. 157/2018 , sau legea nr. 2/2021.

Eminescu s-a dedicat total și necondiționat destinului României căreia i-a fost și teoretician și fin analist, dar și soldat credincios în toate faptele sale. A fost, cum inspirat îl numea dragul nostru Petre Țuțea, ”românul absolut”. A iubit și a apărat adevărul cu toată ființa sa până în ultima clipă a vieții sale abject scurtate, când am mai fi putut avea parte încă cine știe câți ani de gândirea și scrisul lui poate mai cristalizate, mai mature și cu mai mare ecou în viața noastră și a Patriei. Din această unire cu adevărul se poate explica și atitudinea lui tranșantă în publicistica de la ”Timpul” și impactul extrordinar pe care l-a avut vocea sa în epocă. Tranșant a fost nu numai cu adversarii politici, mai ales cu liberalii, cu ideologia și politicile lor distructive, dar și cu proprii colegi din Partidul Conservator, care nu lucrau pentru binele obștesc. Astfel, și-a făcut dușmani din toate zonele politicului.

El a activat și a luptat cu dăruire totală pentru Transilvania, Basarabia și Bucovina atât pe cont propriu, cât și din interiorul societății conspirative ”Carpații”, care a reprezentat un factor de declanșare a unei revoluții românești în Transilvania-așa cum își dorea.

Sunt doar câteva informații care ne invită să-l descoperim mai mult pe dragul nostru român Mihai Eminescu. De asemenea, ele evidențiază de ce noi, cei de la Noua Dreaptă, îl avem ca mentor pe Mihai Eminescu, de ce gândirea și scrierile lui publicistice fac parte din fundamentul și coloana vertebrală a viziunii noastre, a crezului și a programului nostru. El este un organ vital al ființei și identității noastre naționale, fără de care viața nu ar pulsa în ele și s-ar stinge rapid, dispărând în foarte scurt timp. De aceea dușmanii și trădătorii neamului nostru (și nu numai) doresc să-l extirpe sau să-l distrugă, așa cum doresc și fac eforturi permanent și cu alte repere identitare vitale ale poporului român.

Închei cu câteva citate ale naționalistului Eminescu extrem de valoroase, de adevărate, care transced cu ușurință timpul, fiind la fel de valabile azi, într-o Românie abrutizată și drogată, de fapt fiind valabile oricând ne pierdem busola și avem nevoie de o trezire:


”Suveranitatea şi legislaţiunea trebuie să purceadă de la toate popoarele ca atari, şi puterea esecutivă trebuie redusă la simplul rol de maşină fără voinţă proprie în mecanismul cel mare al statului. Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele, şi a trece suveranitatea în alte braţe decât în acelea ale popoarelor e o crimă contra lor.(...) Dar pentru a efectua această reformă mare(...)trebuieşte o energie eroică, trebuie cu despreţul libertăţii şi a vieţii tale să proclami ceea ce ai datoria de a proclama.”


”Cunoaştem fiinţele acelea linse, acele suflete de sclav cari fac politică de oportunitate, cari cerşesc posturi pentru ei în loc de a pretinde categoric şi imperativ drepturi pentru naţiunea lor, carii zic cumcă românii n-au neci un drept în această ţară şi cumcă trebuie să cerşească pentru a căpăta”


”Naţiunea română trebuie să se pună pre terenul de drept pre care stau toate celelalte naţiuni nimica mai mult şi neci o iotă mai puţin. Cine cede degetul va trebui să ceadă şi mâna. Puşi odată pre acest teren de drept, nu trebuie să cedem nimănui neci cât e negru sub unghie, căci numai o egală îndreptăţire poate duce la linişte şi la împăcare. Politica lingăilor trebuie lăsată pre seama lingăilor; pre flamura noastră trebuiesc scrise pur şi simplu voinţele noastre.”


”Am desperat de mult de a cere de la români virtutea şi demnitatea străbunilor(...) dar neci că facem aicea apel la simţăminte de cari noi nu suntem capabili, ci numai la simplul simţ de demnitate şi mândrie curat omenească. Într-adevăr, nu mai suntem noi meniţi de a dicta legi lumei, dar neci am trebui să fim aşa de abrutizaţi ca să ne degradăm noi pre noi înşine la rolul de sclavi.”


(”Sa facem un Congres”, în ”Federațiunea”, III, nr. 33)


”Credem a fi trecut pentru totdeauna timpii aceia în cari poporele-şi cugetau încorporată înţelepciunea cea mai mare în eventualele sfere nalte ale guvernului; timpi în cari popoarele lăsau orice iniţiativă pre sama cercurilor acelora, pre când ele însele se dedeau letargici şi unei neiertate negligenţe spirituale. Acuma nu mai poate succede o operă bună, decât atuncea când "vocea poporului" se face auzită tare şi clar până , şi în cercurile cele mai nalte, spre a li se face cunoscut cu preciziune: ceea ce vrem şi ceea ce nu vrem.”


”Când un făcător de rele comite o infracţiune în avere publică ori privată, nu e făcătorul de rele instanţa competentă de la care ai a cere îndărăt cele răpite, ci justiţia. Se poate chiar ca justiţia, rău informată, să fie legalizat apropriarea făcătorului de rele; asta însă nu schimbă nimica din fiinţa dreptului, căci cu toate astea, a doua zi, justiţia, bine informată, va revoca o sentinţă ori o aprobare nedreaptă.”


(”În Unire e tăria”, Federațiunea”, III, nr. 34)
”Condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale e ca ea să fie un rezultat, o espresiune fidelă a trebuinţelor unui popor şi tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuinţe în articole şi paragrafe este, după spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor — oricum ar fi el — are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt : legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuşi. Alt element, străin, esenţial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; şi dacă-i impune, atuncea e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualităţii sale, cum, d.es., au impus francezii românilor. E o influinţă pacinică, pre carea cel pasiv o primeşte cu bucurie, cu despreţul său propriu, fără de a judeca cumcă din asta poate să nască nenorocire pentru el.
Al doilea mod de a impune e acela de a face din principie transcendente, din credinţe ale omenirei, mijloace pentru scopuri de o altă natură. Astfel preoţimea evului mediu esplica evangheliul astfel încât făcea ca popoarele să îngenunche şi sub jugul unui rege rău; astfel credinţa cea adâncă către unitatea Austriei şi către tron a fost cauza indirectă, deşi principală, care i-a făcut pre români să primească tăcînd, cu o rezistenţă mai mult pasivă, umilirea dualismului.
Al treilea mod e cel mai simplu, deşi cel mai greu şi mai nedrept. Ţi-arogi cu insolenţă drepturile altuia şi te susţii în proprietatea lor prin puterea brută, proprie ori străină.
Să cercetăm aceste trei puncte, unul după altul, şi să vedem dacă vreunul din ele poate fi raţiunea atitudinei escepţiunale a ungurilor din Austria, atitudine ce li dă în mână domnia asupra unor naţiuni esenţial diferite de a lor, tot aşa de mari la număr şi nu mai înapoiate în cultură”


(...)” legi pre cari nu ni le-am făcut noi înşine nu ne obligă.
Ele sunt făcute în flagrantă contradicţiune cu convingerea noastră, fără consimţământul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false şi nedrepte. Cumcă noi am crezut a trebui să ne supunem deocamdată acestor legi, din raţiunea de mai sus, e o măsură pre care oamenii de bine ne-o aprobă; cumcă însă nu trebuie să cerem ameliorarea acestor legi e şi mai sigur, pentru că ne punem pre un teren fals şi recunoaştem legalitatea esistenţei lor, când ele a priori prin abţinerea noastră sunt nelegitimate în sine, în esenţă, şi legitimate numai în formă prin semnătura Domnitorului (a autorităților n.n.)”


”Noi nu ne putem pune în relaţiune de domn şi aservit, neci putem intra în tranzacţiuni cu oameni cari pentru noi nu sunt competinţi neci de a da, neci de a lua ceva, decât doar prin puterea brută ce le-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin esenţa dreptului. Puterea esecutivă trebuie să fie pentru noi aceea ce aplică asupra noastră legi ce ni le-am făcut noi; iar nu aceea carea ni impune legi străine şi căreia nu ştim ce nume să-i dăm.(...) Atitudinea naţiunei române e anormală, asemenea unui organ ce încetează de a funcţiuna. Funcţiunea lui e în el, în destinaţiunea lui, şi numai o împregiurare arbitrarie poate să i-o oprească. Asemenea şi noi românii. Drepturile şi legile ce au de-a ne guverna pre noi ni-s imanente nouă, căci sunt imanente trebuinţelor noastre, vieţei noastre, noi nu avem a le cere decât de la noi înşine. Aceea, cumcă ni, se opreşte eserciţiul lor nu schimbă nimica din fiinţă.”


” Noi avem drepturile ce ne trebuesc eo ipso, prin voinţa noastră chiar şi noi nu trebuie decât să anunţăm puterea ce se întâmplă a fi esecutivă că le vom esersa. Dacă acea putere se va simţi dispusă de a avea o altă voinţă decât cea a noastră, aibă-o sănătoasă ! Nouă neci nu ne poate păsa, pentru că într-un stat constituţiunal guvernului nu-i e permis de a avea o voinţă proprie şi neci trebuie să fie altăceva decât braţul legilor ce ni le facem noi înşine”


(...)” constituirile adunărilor şi comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu ştirea guvernelor. Dacă guvernele ar avea să-şi dea învoirea lor ori să dizolve după plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decât o iluziune.”


”Nu, până ce legislaţiunea nu va fi pusă în mâinile tuturor popoarelor ca atari până , atuncea sancţiunea(semnătura autorității executive/legislative care dă formalitate unui act legislativ n.n.) nu poate opri ca o lege să fie nedreaptă şi neprimibilă; cum sigiliul pus pre o sentinţă nu constituie dreptatea ori irevocabilitatea ei. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor”
(”Ecuilibrul”, III, nr, 38).

Sursă documentară: Miron Manega, ”Eminescu agent secret, traficant de cărți interzise”, Editura Getodacii, București 2017.

Developed by Logicon!